Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am săturat ca anumite concerte să înceapă cu următoarele propoziţii: „suntem prezenţi cei care trebuie” sau „suntem puţini, dar inimoşi”. O.K., am înţeles că până şi în folk există branduri, există artişti care atrag publicul ca un magnet, deşi compoziţional nu mai oferă nimic nou şi ne cam pun aceeaşi placă, concert de concert, dar nu-nţeleg refuzul publicului autohton de a asculta oameni mai puţin cunoscuţi, piese mai puţin ştiute, dar poate la fel de “preţioase”. Din păcate, nici puţinii oameni veniţi joi seara în Irish & Music Pub n-au avut decenţa să-şi lase „ale lor” acasă şi din bun simţ faţă de cel aflat pe scenă, să tacă şi să asculte. Pentru mare parte din oamenii aflaţi în sala aia mare şi rece a Pub-ului clujean, a fost doar un nou „moment” de socializare, o nouă sticlă de bere terminată, o altă ţigară stinsă în scrumieră.

Cam astea au fost premizele cântării lui Ovidiu Mihăilescu, o cântare pe care eu o aşteptam cu drag şi de multă vreme (să fie un an sau poate chiar mai mult) şi din surse sigure, ştiu că şi Ovidiu şi-a dorit-o tare mult. Dar cu astfel de premize, cântarea n-avea cum să iasă bine şi n-a ieşit, deşi playlist-ul a fost unul bogat, cu piese de pe ambele albume lansate de Ovidiu (Cowboy-ul Nelu şi Cipilica), cu două coveruri (unul după Cat Stevens şi altul după „Sfârşitul nu-i aici”), precum şi piese care nu apar pe cele două albume („Oamenii se tem” sau „Pădurea de foc”). Din punctul meu de vedere, Ovidiu nu a reuşit să capteze atenţia nici măcar celor veniţi să-l asculte, dar să fim sinceri, nu ştiu cine ar fi reuşit mai mult în astfel de condiţii, un public dispersat, absent şi de la care ai feedback zero, cred că e coşmarul oricărui artist care se bazează pe aportul publicului.

Dacă ar fi să căutam scuze pentru tot ce s-a întâmplat joi seara, le-am găsi cu siguranţă, dar din nou, m-am săturat şi de asta. Poate greşesc eu, dar pe mine, ca „simplu spectator”, o replică de genul „atât s-a putut în seara asta” din partea artistului pentru care mi-am rupt câteva ore din viaţă, mă face să-mi pun întrebarea: „A meritat timpul?”. Chiar şi acum, la rece, răspunsul meu e, din păcate: „Nu ştiu, zău!”.

Deşi nu debordez de optimism, în general, sper ca data viitoare să fie mai bine, pentru că Ovidiu Mihăilescu clar merita mai mult. Şi ca să ne mai spălăm din păcate, vă invit joi, 3 decembrie, în Irish & Music Pub, la unul din pionierii muzicii folk, Horia Stoicanu, care îi va avea alături pe scenă pe prietenii lui, Florin Toloargă, Mishu Călian, Ionuţ Mangu şi Ioan Onişor.

[Show as slideshow]

[View with PicLens]